Ava Ioan de la Sihla
“Fericiții nebuni pentru Hristos”
Ioan Kovalesky
Editura Anastasia
1997
Iată, din experienţa de viață duhovnicească din Biserica Ortodoxă Română, o întâmplare cu unul care credea că mântuirea se câştigă prin tristeţe – un extremist nu tocmai sănătos şi mereu marginal, până la moarte- şi unul mai simplu, dar cu mult bun simț:
Ava loan trăia la schitul Sihla, şi, după rânduiala schimnicilor, nu vorbea mai mult de şapte cuvinte pe zi. Uneori nici şapte, ca să sporească măsura înfrânării. Mulţi bătrâni, odată cu anii, se îngreuiază, trupul li se buhăieşte, dar ava Ioan se păstra subțire și vioi. Avea faţa mereu zâmbitoare şi gândul în rugăciune.
Nu era prost, așa că statea departe de lume și chiar de credincioșii care osteneau până la Sihla dinspre Vânatori, Pipirig şi chiar mai de departe, de la Mălin și din Bucovina. Când îl rânduia egumenul,îi slujea în tăcere.
Sihla e poate unul din cele mai retrase și mai căutate locuri de liniște călugărească din România. Așa e si azi și aşa a fost veacuri de-a rândul. Cu doua secole înainte în peştera ei de deasupra sechitului, s-a nevoit sfânta Teodora, ale cărei moaşte pot fi încă văzute la Lavra Pecerska din Kiev, cu însemnarea ״’Teodora din carpăţi”. În jural Sihlei a fost şi încă mai este pustia noastră sketică, Sinaiul nostru de virtute neştiuta, de asceză şi contemplaţie.
Împrejur s-au statornicit din vechime obștile mari de la Sihăstria, Secu şi Neamţu, cu sutele lor de călugări, şi cele de la Agapia şi Văratec, care împreuna numără şi în vremea noastră şapte sute de maici și surori. Pentru toate aceste obşti, Sihla, cu stâncile ei sălbatice şi pădurile ei nesfârşite, a fost locui de radere şi de meditaţie al celor cu râvnă deosebita. Găsești bordeie şi urme de bordeie pustniceşti până departe, în valea Bistriţei. Ava Cleopa le ştie pe toate şi toate numele pustnicilor şi nevoinţelor şi moartea lor.
Acolo i-a plăcut lui ava loan să se mântuiască. Nu ştia nimeni ce viaţă mirenească lăsase in urma lui şi ce avea de pocăit. Poate că nu avea nimic de pocăit, şi viaţa lui era doar gând, cântare lăuntrică şi laudă. Sau poate că avea. Umblau zvonuri despre o tinereţe de haiducie, în primii ani ai veacului, dar nimeni nu ştia adevărul şi el însuşi nu spunea nimic despre sine. Ce să spună în şapte cuvinte? De la o vreme, şi pe acelea şapte mai mult le gângăvea, de părea că a uitat să vorbească sau că n-a ştiut niciodată. Dacă spunea un cuvânt, următoarele se pierdeau într-un zâmbet de copil care împrăştia pace şi bucurie.
Dar într-o zi i s-a întâmplat, cum spunea el, o nenorocire. Aşa li-e dat nenorocirilor să fie! Să te lovească acolo unde eşti mai slab!
Umbla prin satele Moldovei – poate mai umblă şi azi, că întâmplarea nu e prea veche – un fel de nebun întru Hristos, ce e drept, greu de ghicit dacă era pentru Hristos sau era de-a binelea. Intr-o duminică, urmat de mult popor de prin sate, a ajuns şi la Sihla. A urcat sus la stânci, acolo unde o bisericuţă făcută dintr-un singur brad mărturiseşte despre gingăşia cu care pustnicii îi fac case lui Dumnezeu, în joacă de copii. Se spunea că nebunul e învăţat, că a terminat multe şcoli înalte, înainte de a se călugări la Cernica, şi că ține predici frumoase. Vorbea într-adevăr frumos, dar cumva dintr-o răsuflare, cântându-şi cuvintele, şi se vedea că era învățat. Dar era lipsit de măsură. Învăţătura era îngrămădită în capul lui în mare neorânduială. Era un fel de bibliotecă răvăşită, un alfabet amestecat într-o căciulă.
Le vorbea ţăranilor în termeni greceşti şi latineşti, întrebuinţa cuvinte, imagini şi construcţii savante, şi la urmă ţipa, îi ameninţa cu muncile iadului, descrise cu o imaginaţie de departe mai bogată decât a lui Dante, şi-i făcea să plângă. Spunea – când reuşea cineva sa-l prindă în toane bune şi să stea de vorbă cu dânsul omeneşte – că face anume aşa.
־ Oricum le-aş vorbi, tot nu pricep nimic, dar daca ii fac să plângă, înseamnă că tot am realizat ceva. Esenţialul e să-i mişc.
Ava loan a ieşit din chilie să-l vadă şi să-l asculte şi el. Nebunul era într-un fel celebru, era socotit profet şi taumaturg. S-a dus cu evlavie. Se gândea La Andrei şi Simion, cei doi nebuni pentru Hristos pe care Biserica i-a trecut printre sfinţi.
N-a apucat să se apropie bine, că nebunul, cum l-a văzut, a şi sărit de pe stânca de pe care tocmai se pregătea să-şi înceapă predica şi l-a întrebat:
־Eşti călugăr aici? Eşti pustnic? Ia spune cuvânt de folos poporului. Cum te cheamă ?
loan, răspunse bătrânul supus, mirat că e luat în seamă, dar mai ales speriat.
Bine. Ca pe loan Scărarul, părintele nostru, aprecie nebunul, mereu cu tonul lui profetic, vorbind de sus, deşi era cel puţin la jumătatea vârstei bătrânului avă loan, dacă nu mai puţin. Apoi îndată se adresă credincioşilor:
Azi o să vă vorbească părintele loan.
– Dar nu ştiu să vorbesc. Sunt călugăr prost. Iartă-mă, îi spuse el în şoaptă, rugător.
Dar celălalt nu se lăsa convins, ci continuă, ridicând mâna dreaptă în sus, cu arătătorul îndreptat spre cer:
În numele Domnului, îţi poruncesc să vorbeşti. Să te lumineze Duhul Sfânt!
Ava loan îşi făcu cruce, înfricoşat de poruncă şi de chemarea numelui Domnului, şi începu:
– Îmi porunceşte părintele să vorbesc, dar sunt prost şi păcătos.
Mai mult nu putu spune. Îl podidi plânsul, îi părea rău că nu ştie să vorbească şi că nu e de nici un folos nimănui pe lumea asta. Şi, fiindcă era un plâns adevărat, îi molipsi îndată şi pe ceilalţi.
Vezi că ştii să vorbeşti? Vezi că i-ai făcut sa plângă?, îi spuse nebunul satisfăcut. Eu trebuie să le vorbesc un ceas pentru asta. Că au inimile împietrite
Dar, auzind acestea, ava loan se însenină deodată și, zâmbetul acela care ţinea locul cuvintelor se înstală din nou sub mustaţa stufoasă, ca un curcubeu după ploaie. Chipul i se deschise şi, îmbrăcat în barba albă arata ca un cireş înflorit într-o primăvară calmă. Ii privi astfel şi se trezi vorbindu-le din nou:
״Dar nu plângeţi, oameni buni! De ce plângeţi? Dumnezeu e bun. Dumnezeu e Tatăl nostru. El face să răsară soarele. El dă glas păsărilor. El hrăneşte jivinile pădurii. El ne dă apă şi pâine. Dumnezeu ne iubeşte. Dumnezeu vă iubeşte pe toţi şi ştie cum vă cheamă, şi unde staţi, şi ce nevoi aveţi. Vă are pe toţi în cartea Lui. Are o carte mare, în care e trecută toată lumea, știu eu câ o are. Şi ştiu că vă iubeşte pe toţi. Şi voi îl iubiți de vreme ce aţi venit aici !”
Şi vorbi, şi vorbi, şi cuvintele lui fură consolari şi încurajări, căci el le povesti despre Dumnezeul lui, cu care vorbea acolo în pustia Sihlei, ca şi c׳u un prieten. Din acele convorbiri rămăsese cu zâmbetul acela permanent, bun şi cald, care acum, ca prin minune, se înmulţise pe feţele tuturor. Chiar profetul apocaliptic se lăsă prins de vraja lui o vreme, dar apoi izbucni pe neaşteptate:
-Eşti un călugăr prost şi păcătos! Ce le-ai apucat să le spui? Vrei să-i adormi? Să se pocăiască, să plângă ! Să plângeţi, nenorociţilor!
Şi iarăşi către ava loan, aspru:
Du-te la chilia ta şi plângeţi păcatele! Pleacă de-aici!
Eu am spus că sunt prost şi păcătos. De ce nu m-ai crezut? Iartă-mă! Iertați-mă, le zise tuturor, și se întoarse, coborând spre schit pe poteca îngustă, călcând pietrele cu grijă, să nu le doară.
În urmă, profetul ameninţa, tuna şi fulgera în plină zi cu soare, căznindu-se să aducă din nou furtuna. Dar în ziua aceea cazna lui rămase zadarnică.