“A fost odată ca-n poveşti,
A fost – de-ar mai fi iară –
Din neamuri tracice, regeşti,
O prea frumoasă ţară.
Şi era una pe pământ
Şi mândră-n toate cele
Cum e icoană unui sfânt
Şi Luna între stele.
Mă doare-n suflet când privesc
La tot ce se întâmplă
Şi în mormânt mă răsucesc
Şi cuie-mi intră-n tâmplă.
Eu nu mai simt miros de tei
În viaţa mea postumă,
Nu văd nici vajnici pui de lei.
Doar mucegai şi humă.
Luceferi nu mai strălucesc
Când ţara e o rană,
Copiii mamele-şi bocesc
Că n-au în blide hrană.
Cantat-am graiul românesc,
Această dulce limbă.
Dar astăzi, cei ce-o mai vorbesc
Prin alte ţări o schimbă.
Degeaba le-am lăsat cu dor
O “Doina”, să tresară!
Trecutul nu e viitor
Şi viaţa li-i amară.
Nici harta nu-i ca-n alte dăţi
Din Nistru până-n Tisă;
Moldova-i astăzi jumătăţi.
Cât rău facutu-ni-s-a!
Degeaba scris-am eu scrisori
Din vremuri de urgie
Şi m-am rugat de-atâtea ori
Mai bine să vă fie.
Avut-am piatră la hotar
Şi-n ţara noastră singuri
Cules-am holde din brăzdar.
Acum n-aveţi nici linguri…
O, biet popor român sărac
Cu-o ţară prea bogată!
Tu vino-i răului de hac
Să nu ţi-o vândă toată!
Şi dă-i afară pe străini
Cu toţi îmburgheziţii,
Să nu-ţi mai fie-n alte mâini
Guverne şi poliţii!
Cu trupe de comedianţi
Numindu-le partide
Sunteţi românii emigranţi
Din răi în ţări aride.
Pierdut-ati banii tarii-n vânt
Şi-i goală visteria.
Mai daţi şi ape şi pământ
Şi vindeţi România.
Mihai Viteazul v-a lăsat
O ţară mai rotundă.
Voi azi aţi scos-o la mezat,
Străinii vă inundă.
Aveţi întinsul Bărăgan
Şi nu aveţi o pâine,
Aveţi şi turme şi ciobani
Dar duceţi vieţi de câine.
Aveţi bogăţii munţi Carpaţi
Şi dulcea Mioriţa,
Păduri de brazi ce vă sunt fraţi,
Şi flori în poieniţă,
Aveţi o deltă ca-n poveşti –
Vedeţi să nu v-o fure –
Atâtea ape, atâţia peşti
Şi nu mâncaţi nici mure…
Nici vii pe deal nu mai zăreşti,
Livezile se-uscara
Când mărul Ţării Româneşti
Se-aduce de afară.
Nu vine Mircea cel Bătrân,
Nici Ştefan, de la Putna
Să vi-l alunge pe păgân
Când voi lasat-ati lupta!
Albastrul cerului senin
Se-ntunecă mai tare
De-atâţia nouri de venin,
De-atâta delăsare.
Nu voi a vă-nvaţă de rău
Ci-ncerc a va-telege:
De ani şi ani cădeţi în hău,
Nimic nu vă mai merge.
Ruşine să vă fie-n veac
Că v-aţi trădat străbunii
De parcă n-aţi fi pui de dac
Ci rude-ati fi cu hunii!
Lăsaţi pe-ai voştri guvernanţi
Să vă inece-n smoală,
Să fiţi doar simpli figuranţi
Pe scena lor de boală?
Un singur lucru eu voi şti
În lumea care trece:
Urmaşul meu român vă fi
Şi muritor şi rece.
Eu nu mai am ce să mai sper.
Vă văd de-atâta vreme
Târându-vă în trăi mizer
De griji şi de probleme.
Şi nici nu pot a mai privi
A voastră neputinţă.
Mă-ntorc la starea mea dintâi.
Mă-ntorc în nefiinţă.”
Luceafărul vorbi profet
Spre neamul lui, spre ţara.
Şi, lăcrimând, se stinse-ncet.
Muri a două oară…
Marian Bamboi