(1884 – 10 septembrie 1968)
“Părintele Tihon s-a născut în Rusia, în Novaia Mihailovsk, în 1884. Părinţii lui, Pavel şi Elena, erau oameni evlavioşi, de aceea era firesc ca şi rodul lor – Timotei după numele lumesc – să le moşteneasca evlavia şi dragostea pentru Dumnezeu şi să dorească de mic copil să se afierosească Lui.
Părinţii vedeau râvna cea mare, dumnezeiască, a copilului lor, dar nu îndrăzneau să îi dea binecuvântarea de a merge la mănăstire, deoarece îl vedeau voinic şi cu o fire zburdalnică. Voiau ca Timotei să se maturizeze şi în gândire şi după aceea să hotărască. I-au dat însa binecuvântarea să viziteze mănăstirile pe o perioadă de timp de trei ani, de la vârsta de şaptesprezece până la douăzeci de ani. Atunci a făcut pelerinajele lui cele mari, trecând pe la vreo două sute de mănăstiri din Rusia. Când ajungea la mănăstiri, cu toate că era foarte istovit de mersul pe jos, evita cu bun simţ ospitalitatea lor ca astfel să se nevoiască şi să nu îngreuieze pe alţii.
Într-o provincie, însa, s-a chinuit mult, pentru că locuitorii de acolo mâncau pâine de secară. Timotei nu mânca nimic altceva decât pâine, dar acea pâine de secară nu a putut-o mânca deoarece avea un miros urât şi era ca noroiul. De aceea tânărul se epuizase de tot. Aşadar s-a dus la brutar, de la care ceruse şi altă dată, să-l roage din nou să-i dea puţină pâine albă, crezând că pentru el va avea pâine mai bună. Acela, însa, văzându-l pe Timotei, de departe i-a spus să plece.
Mâhnit şi epuizat, tânărul s-a retras într-un colţ şi cu toată simplitatea lui copilărească s-a rugat Maicii Domnului astfel: “Maica Domnului, vreau să mă ajuţi, căci voi muri pe drum înainte de a mă face călugăr. Nu pot mânca această pâine “. N-a apucat să termine rugăciunea când deodată i-a apărut înainte o Tânără cu chipul strălucitor, care i-a dat o pâine albă şi apoi a dispărut, în clipa aceea Timotei s-a pierdut cu firea, nu-şi putea explica acea întâmplare, îi treceau prin minte felurite gânduri. Un gând îi spunea că poate l-a auzit fiica brutarului şi i s-a făcut milă de el şi a spus tatălui ei să-i dea puţină pâine bună. Deci merse iarăşi la brutar ca să-i mulţumească. Dar brutarul a crezut că Timotei îşi bate joc de el şi l-a ocărât cu mânie.
– Hai, fugi de aici, ca eu n-am nici femeie, nici fiica!
După ce Timotei a mâncat acea pâine binecuvântata şi s-a întărit şi duhovniceşte, şi-a continuat pelerinajul sau şi la celelalte mănăstiri, dar acel fapt inexplicabil îi venea mereu în minte. A petrecut mult timp în această nedumerire, dar mai târziu, când un monah i-a dat o carte cu icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului din Rusia, şi a văzut-o pe Maica Domnului din Kremlin, i-a săltat inima de evlavie, ochii i s-au umplut de lacrimi de recunoştinţa şi a spus: “Aceasta mi-a dat pâinea cea albă”. Şi de atunci a început să o simtă pe Maica Domnului mai aproape, precum copilul pe mama sa.
După pelerinajul făcut la mănăstirile din patria sa a mers să se închine şi la Muntele Sinai, cel călcat de Dumnezeu, unde a stat două luni, iar de acolo a plecat la Sfintele Locuri, unde a pustnicit o vreme, dincolo de râul Iordanului. Deşi Locul cel Sfânt l-a ajutat, totuşi n-a aflat linişte din pricina duhului lumesc al vremii noastre, care a distrus, din nefericire, cu aşa-zisa lui civilizaţie, chiar şi locurile pustii şi sfinte, unde se liniştesc şi se sfinţesc sufletele. De aceea a fost nevoit să plece la Sfântul Munte.
Ispititorul, însa, având experienţa de mii de ani, înţelegând că acest tânăr evlavios va spori în viaţa duhovnicească şi va ajuta multe suflete să se mântuiască, a încercat să-l împiedice, întorcându-se din pustia Iordanului în Ierusalim, pe când se pregătea să se închine pentru ultima oară la Sfântul Mormânt şi să-şi ia rămas bun de la cunoscuţii săi, vicleanul a folosit ca unelte ale sale două femei fără frică de Dumnezeu, rusoaice, care l-au chemat acasă la ele, ca să-i dea, chipurile, pomelnice să le pomenească la Sfântul Munte. Timotei cel fără de răutate, care totdeauna avea gânduri bune, le-a crezut şi a mers. Dar când l-au încuiat înăuntru şi s-au năpustit asupra lui cu intenţii păcătoase, s-a pierdut cu firea, s-a înroşit şi dând un brânci femeilor şi unul uşii a fugit din ghearele şoimilor, precum odinioară losif, păstrându-şi astfel curăţia. După aceea a venit aşa cum era, ca o floare curata şi s-a sădit în Grădina Maicii Domnului, a sporit şi a bine miresmuit cu virtuţile lui, precum vom vedea mai jos.
Prima lui metanie a fost la Chilia Burazeri, unde a stat cinci ani. Deoarece aici nu a aflat liniştea din pricina multor închinători ruşi, a luat binecuvântare şi a plecat la Karulia (Karulia, loc pustnicesc situat între Kapsocalivia şi Sfânta Ana), unde a pustnicit cincisprezece ani. Toată perioada de timp de la Karulia a petrecut-o în nevoinţe aspre. Singurele lui ocupaţii erau metăniile şi închinăciunile făcute cu rugăciunea “Doamne Iisuse…” şi studiul duhovnicesc, împrumuta cărţi de la mănăstiri, iar părinţii de acolo îi dădeau ca binecuvântare posmag din cel care prisosea de la masă, pentru care el îi pomenea în rugăciunile sale. Astfel se nevoia cu mărime de suflet, ca şi lăuntric să devină înger şi nu numai pe dinafară cu Schima îngereasca.
De la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei – Kaliagra, portul Mănăstirii Kutlumusiu situat între Mănăstirile Iviron şi Stavronikita.), la o chilie de pe moşia Mănăstirii Stavronikita, unde a îngrijit un bătrân. După ce a murit bătrânelul şi a luat binecuvântarea lui a rămas singur în acea chilie. De atunci nu numai că nu şi-a neglijat nevoinţele lui duhovniceşti, ci le-a şi înmulţit. Şi pentru că s-a nevoit cu mărime de suflet şi cu multă smerenie, a primit din belşug harul lui Dumnezeu.
Harul dumnezeiesc care sălăşluia în sufletul său l-a descoperit oamenilor şi mulţi îndureraţi alergau la el să-i ceară sfatul şi să fie mângâiaţi de multă sa dragoste. Alţii îl rugau să se preoţească, ca să-i ajute şi mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dându-le astfel şi iertarea păcatelor. Tocmai această nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simţeau mulţi creştini, l-a făcut să primească să fie hirotonit.
La chilia (Termenul “chilie” este folosit în Sfântul Munte pentru a denumi o sihăstrie, care poate avea sau nu biserica) să, însă, nu exista biserică, care îi era absolut necesară, şi nici bani nu avea, dar avea multă credinţă în Dumnezeu. Aşadar a făcut rugăciune şi a pornit spre Karyes (Capitala Sfântului Munte), având credinţa că Dumnezeu îi va iconomisi banii necesari pentru biserică. Dar înainte de a ajunge la Karyes, stareţul Schitului Sfântul Prooroc Ilie l-a zărit pe Părintele Tihon şi l-a chemat la el. Când s-a apropiat de el i-a spus:
– Un creştin bun din America mi-a trimis câţiva dolari, să-i dau unui monah care nu are paraclis ca să şi-l zidească. Sfinţia Ta n-ai biserica, aşadar ia-i şi construieşte-o.
Atunci Bătrânul a lăcrimat de emoţie şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. A mulţumit stareţului şi a spus: ”Dumnezeu să-l ierte pe omul lui Dumnezeu ce mi-a trimis binecuvântarea “.
Bunul Dumnezeu, ca un cunoscător de inimi, mai înainte ca Bătrânul să-L roage, se îngrijise de paraclisul chiliei lui, pregătindu-i banii pentru clipa când acesta avea să-i ceară. Aşadar, era firesc să-l asculte Dumnezeu de vreme ce şi Părintele Tihon de mic copil îl ascultă, păzea poruncile Lui dumnezeieşti, pentru care primea adeseori binecuvântări cereşti.
După aceea a aflat doi monahi zidari care au lucrat la paraclis rostind în acelaşi timp şi rugăciunea, aşa cum îşi dorea. Când a terminat bisericuţa, a închinat-o Sfintei Cruci, pentru că avea multă evlavie la ea, dar şi ca să evite prăznuirile de hram, deoarece la înălţarea Sfintei Cruci se posteşte şi ziua este de doliu. Stareţului nu-i plăceau praznicele deoarece creează nelinişte şi răspândire. El prăznuia duhovniceşte în fiecare zi, cu multă nevoinţa şi aproape fără mângâiere omenească în groapa Kaliagrei, trăind bucurii paradisiace împreuna cu îngerii şi cu sfinţii. Când cineva îl întreba: locuieşti singur aici în pustie?‘. Bătrânul răspundea: “Nu, locuiesc împreuna cu îngerii şi arhanghelii, cu toţi sfinţii, cu Maica Domnului şi cu Hristos”.
Într-adevăr simţea prezenţa îngerilor şi ajutorul îngerului sau păzitor.
Într-o zi când l-am vizitat, a căzut pe spate, în timp ce urca scările, împiedicându-se în hainele lui, căci purta multe. M-am ostenit destul ca să-l ridic, iar când l-am întrebat după aceea: “Ce-ai fi făcut Părinte, singur, dacă n-aş fi fost eu?”, m-a privit mirat şi mi-a răspuns cu fermitate: “îngerul meu păzitor m-ar fi ridicat!”.
Deşi se afla singur într-un loc pustiu, şi chilia lui nu avea aproape nimic – căci le lepădase pe toate că să dobândească pe Hristos -, Grădina Maicii Domnului era pentru Părintele Tihon raiul pământesc, căci acolo unde este Hristos, acolo e şi raiul.
Mulţi ani n-a ieşit în lume, dar odată, atunci când avusese loc un incendiu în Kapsala, a fost nevoit, fără să vrea, să meargă ca martor la Tesalonic, împreuna cu alţi părinţi. Când Stareţul s-a întors în Sfântul Munte, părinţii l-au întrebat:
– Cum vi s-a părut oraşul şi oamenii, după atâţia ani în care n-aţi mai ieşit în lume?
– N-am văzut oameni, ci pădure de castani, a răspuns Bătrânul.
Stareţul ajunsese la aceasta măsura duhovnicească, pentru că iubea mult smerenia şi sărăcia, îl iubea mult pe Hristos. În chilia Stareţului nu vedeai nici un lucru de pricopseala, care să fie de folos vreunui om. Lucruri asemănătoare cu cele pe care le avea în chilie, puteai găsi oricâte ai fi vrut aruncate la gunoi. Dar pentru oamenii duhovniceşti orice lucru vechi care era al Părintelui Tihon avea mare valoare, pentru că era sfinţit. Chiar şi zdrenţele lui erau privite cu evlavie şi erau luate ca binecuvântare. De asemenea orice lucru vechi sau jerpelit ar fi purtat, nu părea urât, deoarece se împărtăşea din frumuseţea lui lăuntrică. În loc de culion purta un fel de glugi, pe care el singur le cosea din bucăţi de rasa cu acul de cusut saci. Acestea răspândeau mai mult har decât preţioasele mitre arhiereşti (fireşte, atunci când în inima arhiereului nu exista “Mărgăritarul cel de mult preţ”).
Odată un vizitator l-a fotografiat aşa cum era, cu glugă în loc de culion şi cu o pijama ce i-o puseseră pe spate, văzându-l pe Stareţ că-i este frig. Chiar şi acum, cei care îl văd în fotografie pe Părintele Tihon, cred că purta o mantie arhierească, deşi era o pijama veche tărcata.
Mult îl odihneau lucrurile sărace şi smerite şi iubea mult neagoniseală, care l-a şi eliberat şi i-a dăruit aripi duhovniceşti. Şi astfel, cu sufletul întraripat se nevoia mult, fără să simtă osteneala trupească, precum copilul nu simte oboseala când face voile tatălui său, ci dragostea şi afecţiunea împreuna cu mângâierea. Fireşte, acestea nu se pot compara cu mângâierile dumnezeieşti ale harului, nici măcar cu gândul.
Precum am spus, rucodelia lui era nevoinţa duhovnicească: postul, privegherea, rugăciunea lui Iisus, metăniile etc., pe care le făcea nu numai pentru sine, ci şi pentru toate sufletele (vii şi morţi). Când a îmbătrânit şi nu mai putea să se ridice atunci când făcea metanii, lega o funie groasă de tavan şi cu ea se ridică. Şi astfel făcea metanii şi se închina lui Dumnezeu cu evlavie. Iar aceasta nevoinţă şi-a păstrat-o până când a căzut la pat, în care s-a odihnit timp de douăzeci de zile, după care a plecat la viaţa cea veşnică şi adevărată, unde se odihneşte veşnic lângă Hristos.
Rânduiala mâncării uscate, pe care o avea de tânăr, a ţinut-o până la bătrâneţile lui. Gătitul mâncării îl considera timp pierdut, cu atât mai mult cu cât mâncărurile bine pregătite nici nu se potrivesc călugăriei. Era firesc ca după atâta nevoinţă, aflându-se într-o astfel de stare duhovnicească, mâncarea bună să nu-i mai pricinuiască nici o plăcere. Căci îl avea pe Hristos în el, Care îl îndulcea şi-l hrănea cu hrana cerească.
În discuţiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce şi din ochi îi curgeau lacrimi dulci. Nu se îndura să-şi lase lucrarea duhovnicească şi să se ocupe de lucruri deşarte, despre care îl întrebau unii mireni.
Acele foarte puţine lucruri care îi trebuiau ca să trăiască şi le procura din puţinul lucru de mâna pe care îl făcea. Picta câte un Epitaf în fiecare an, pe care îl dădea cu cinci-şase sute de drahme şi cu aceşti bani trăia tot anul.
Precum am spus, era foarte cumpătat încât şi o smochină o tăia în două pentru a mânca din ea de două ori. Îmi spunea: “Mai, mai, mai, fiule, asta-i foarte mare! “. Eu însa ca să mă satur, trebuia să mănânc un kilogram.
La fiecare Crăciun, Stareţul îşi procură un hering, ca să aibă peşte pentru toate cele douăsprezece zile de după praznic, până la Bobotează. Şira spinării heringului n-o arunca, ci o agata undeva cu o aţă şi atunci când era vreun praznic împărătesc sau al Maicii Domnului şi era dezlegare la peste, fierbea puţină apă într-o cutie de conservă, afunda spinarea de două-trei ori în apă, ca să ia puţin miros, după care punea puţin orez. Aşa făcea el dezlegare şi se prihănea pe sine că mănâncă şi supe de peşte în pustie. Acea spinare o agata iarăşi în cui pentru alta dezlegare. Iar aceasta o făcea până când se albea şi atunci o aruncă.
Când vedea pe oameni că se purtau faţă de el cu evlavie, se mâhnea şi le spunea:
– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfârşitul său a primit să fie puţin îngrijit de oamenii care îl iubeau în mod deosebit, ca să-i nu-i mâhnească.
Când îi aducea cineva mâncare, o luă, dar după aceea o dădea la bătrâneii din Kapsala. Dacă-i trimiteau bani, îi dădea unui băcan evlavios ca să cumpere pâine şi s-o împartă la săraci.
Odată, cineva din America i-a trimis nişte bani. Atunci când Stareţul i-a luat de la poştă, l-a văzut un mirean şi, biruit de iubirea de argint, a mers noaptea la chilia Stareţului ca să-l prade, gândind că va afla şi alţi bani, fără să ştie însa că şi aceia pe care îi primise, Stareţul îi dăduse tot atunci lui Kir Teodor, ca să ia pâine pentru săraci. După ce l-a chinuit din destul pe Stareţ – l-a strâns de gât cu o funie – s-a convins că într-adevăr nu avea bani şi a plecat.
Dar înainte de a pleca Părintele Tihon i-a spus:
– Dumnezeu să te ierte, fiule!
Acest om rău a mers şi la un alt bătrân cu acelaşi scop, dar acolo l-a prins poliţia şi singur a mărturisit că fusese şi la Părintele Tihon. Atunci un poliţist a mers la Stareţ şi l-a luat ca martor, pentru că hoţul avea să fie dat în judecată, însa Stareţul s-a mâhnit pentru aceasta şi a spus poliţistului:
– Fiule, eu l-am iertat pe hoţ din toată inima mea.
Acela însa n-a dat importanţă cuvintelor Stareţului, pentru că executa un ordin de sus, ci l-a luat cu sila spunându-i:
– Haide repede, Părinte! Aici nu merge iertarea.
În cele din urmă guvernatorului i s-a făcut milă de Stareţ, şi l-a lăsat să se întoarcă de la Ierissos, la chilia sa, pentru că plângea ca un copil mic, deoarece nu voia ca şi el să se facă pricina că hoţul să fie pedepsit.
Când îşi aducea aminte de această întâmplare se minuna şi spunea:
– Măi, mai, mai, fiule, mirenii ăştia au alt tipic! Nu au pe ‘iartă” şi ‘Dumnezeu să te ierte’.
Stareţul folosea cuvântul “binecuvântează” (termenul grecesc “ευλογείτε”(evloghite) înseamnă deopotrivă binecuvântează şi iartă-mă) şi atunci când cerea smerit binecuvântarea altuia, la care dădea şi el binecuvântarea sa cu rugăciunea: “Domnul să te binecuvânteze.
După salutul obişnuit conducea pe vizitatori în biserică, unde cântau împreuna “Mântuieşte, Doamne, poporul tău” şi “Cuvine-se cu adevărat…” iar dacă era timp bun, ieşeau afară, sub măslin şi stătea cu ei cinci minute, după care se ridica voios zicând:
– Ei, acum să vă cinstesc!
Scotea apa din cisternă şi umplea o cană pentru vizitator, punea şi în tinicheaua lui (o cutie de conserve ce o folosea şi ca ibric) şi apoi caută să afle vreo bucată de rahat, uneori uscat, alteori mâncat de furnici, dar care nu pricinuia dezgust, deoarece avea binecuvântarea Părintelui Tihon. După ce le pregătea, Stareţul făcea semnul Sfintei Cruci, lua apa şi zicea: “Mai întâi eu. Binecuvântaţi!”. Şi aştepta ca vizitatorul să-i spună: “Domnul să te binecuvânteze”, altfel nu bea apa. Apoi dădea şi el binecuvântarea sa. Binecuvântarea de la alţii o simţea ca pe o nevoie, nu numai pe cea a celor sfinţiţi sau a monahilor, ci chiar şi pe cea mirenilor, fie ei bătrâni sau tineri.
După ce îi cinstea aştepta să vadă dacă au vreo problemă. Când vedea că omul venise numai ca să-i treacă timpul, atunci îi spunea:
– Fiule, în iad vor merge şi leneşii, nu numai păcătoşii.
Dar dacă acela nu voia să plece, Stareţul îl lasa, intra în biserică şi se ruga, şi astfel vizitatorul era nevoit să plece. Iar când cineva voia să exploateze simplitatea Stareţului, ca să-şi împlinească vreun scop, acela prin iluminare dumnezeiască înţelegea aceasta şi-i spunea:
– Fiule, eu nu ştiu greceşte. Du-te la vreun grec, ca să te înţelegi bine cu el.
Fireşte, nu cruţa niciodată osteneala sau timpul atunci când vedea la oameni interes duhovnicesc. Cu gura sfătuia, iar cu inima şi cu mintea se ruga. Avea rugăciunea inimii, de sineşi mişcătoare. Oamenii care se apropiau de el simţeau asta, pentru că plecau foarte întăriţi. Iar atunci când plecau, Stareţul îi binecuvânta până ce nu se mai zăreau.
Odată l-a vizitat părintele Agatanghel Iviritul, care pe atunci era diacon. Când a plecat era întuneric, nu se luminase încă de ziuă. Părintele Tihon a văzut mai dinainte pericolul ce îl păştea pe diacon şi a urcat de data aceasta pe zidul de piatră al curţii, binecuvântându-l continuu. Când diaconul a ajuns pe coama dealului şi l-a văzut pe Stareţ că îl binecuvânta, i-a fost milă de el şi l-a strigat să nu se mai ostenească, ci să intre în chilie. Acesta însa continua să se roage cu mâinile ridicate, precum Moise, şi să-l binecuvânteze. În timp ce diaconul mergea fără grijă, deodată a ajuns la un loc unde nişte vânători pândeau mistreţi. Un vânător a armat ca să tragă, dar rugăciunile Stareţului l-au izbăvit pe diacon de la moarte, iar pe vânător de închisoare. De aceea Stareţul îmi spunea mereu:
– Fiule, să nu vii niciodată noaptea, pentru că vânătorii stau ascunşi pândind fiarele, care ies în timpul nopţii.
Chiar şi pentru Sfânta Liturghie îi spunea monahului ce îl ajută, cântând la strana, să vină dimineaţa, după ce se lumina de ziuă. În vremea Sfintei Liturghii îi spunea să stea în micuţul hol, aflat afară de biserică, şi de acolo să spună “Doamne miluieşte”, ca el să se simtă complet singur şi astfel să se poată ruga nestingherit. Când ajungea la heruvic, Părintele Tihon era răpit douăzeci până la treizeci de minute şi de aceea cântăreţul era nevoit să repete de multe ori heruvicul, până ce auzea paşii lui la Vohodul Mare. La sfârşit, când îl întrebam:
– Ce vezi Părinte în acele clipe?
– Pe heruvimi şi serafimi cum slăvesc pe Dumnezeu, îmi răspundea acela.
Şi continuă spunând:
– Pe mine mă coboară îngerul păzitor după o jumătate de oră şi abia atunci continui Sfânta Liturghie.
Odată l-a vizitat părintele Teoclit Dionisiatul. Fiindcă uşa chiliei Părintelui Tihon era încuiata şi din biserica se auzeau psalmodii dulci n-a vrut să deranjeze bătând la uşă, ci a aşteptat să termine, deoarece credea că se cânta chinonicul la Sfânta Liturghie. Peste puţin s-a deschis uşa şi a ieşit Părintele Tihon. Când a intrat părintele Teoclit n-a aflat pe nimeni în afară de Stareţ. Atunci a înţeles că acele psalmodii au fost îngereşti.
La bătrâneţe, când îi tremurau picioarele, veneau de obicei şi liturghiseau părinţii iviriţi, Maxim şi Agatanghel, care locuiau aproape de el şi îi lăsau Sfintele Taine, pentru că se împărtăşea în fiecare zi. Fireşte, era vrednic de aceasta datorită vieţii sale sfinte.
Pentru Părintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca şi cele ale Săptămânii Luminate şi trăia totdeauna bucuria pascală. Mereu se auzea din gura lui: “Slavă Ţie, Dumnezeule, slavă Ţie, Dumnezeule!”. Şi îi îndemna pe toţi să spună: “Slavă Ţie, Dumnezeule!” nu numai când o duc bine, dar şi când trec prin încercări, pentru că încercările le îngăduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.
Mult suferea pentru sufletele ce pătimeau în regimul ateu din Rusia, îmi spunea cu ochii înlăcrimaţi:
– Fiule, Rusia mai are canon încă de la Dumnezeu, însa va trece.
Stareţul nu se îngrijea deloc de sine, nici nu se temea, pentru că avea multă frică de Dumnezeu, sfiala dumnezeiască şi evlavie. Fiindcă se nevoia cu multă smerenie, nu se temea nici de primejdia duhovnicească a căderii. Cum să se teamă şi de ce să se teamă? De diavolii, care se cutremura de omul smerit, sau de moarte, la care mereu cugeta şi se pregătea pentru ea? Şi-a săpat încă şi mormântul el singur, ca să fie pregătit, şi-a pus şi crucea, pe care şi-a făcut-o el însuşi, după ce şi-a presimţit moartea, scriind următoarele: “Păcătosul Tihon, ieromonah, şaizeci de ani în Sfântul Munte. Slavă Ţie, Dumnezeule!”.
Întotdeauna începea cu “Slavă Ţie, Dumnezeule!” şi încheia cu “Slavă Ţie, Dumnezeule!”. Se împrietenise cu Dumnezeu şi de aceea folosea mai mult pe “Slavă Ţie, Dumnezeule!”, decât pe “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Se mişca, precum am văzut, în spaţiul dumnezeiesc, de vreme ce lua parte la doxologia cerească împreuna cu Sfinţii îngeri în vremea Sfintei Liturghii.
Fiindcă i se aprinsese în inima flacăra dragostei dumnezeieşti, de aceea nu-l impresionau lucrurile deşarte, precum am spus. Chilia sa era şi ea mică. Avea o măsuţă pe care rezemă icoanele, precum şi candela nestinsă şi căţuia. Alături îşi avea schima şi rasa cea găurită, iar în cealaltă parte a peretelui avea pe Domnul Răstignit şi într-un colţ avea trei scânduri în loc de pat, cu o pătură zdrenţuita întinsa ca saltea. Se acoperea cu o plapumă veche cu bumbacul ieşit în afară, bumbac din care luau şi şoarecii, ca să-şi facă cuiburile lor. Pe aşa-zisa perna avea Evanghelia şi o carte cu omiliile Sfântului Ioan Gură-de-Aur. Duşumeaua chiliei era din scânduri, dar părea tencuita, deoarece nu matura niciodată şi noroiul ce se aducea de afară împreuna cu părul din barbă şi din capul său, ce-i căzuse de-a lungul anilor, au alcătuit o adevărată tencuiala.
Părintele Tihon nu dădea nici o importanţă curăţeniei chiliei sale, ci curăţeniei sufletului său, de aceea a şi izbutit să ajungă vas al harului lui Dumnezeu. Mereu îşi spală sufletul său cu multele sale lacrimi şi folosea ştergare groase, fiindcă batistele obişnuite nu îl ajutau.
Stareţul ajunsese la o înalta măsura duhovnicească. Sufletul său devenise foarte sensibil, dar pentru că mintea să se afle mereu în Dumnezeu a ajuns şi la nesimţirea trupească, căci nu se mai simţea deranjat de muşte, ţânţari şi purici, din care avea cu miile. Trupul său era înţepat peste tot, iar hainele îi erau pline de puncte roşii, îmi spune gândul că insectele de i-ar fi tras sângele chiar şi cu seringi, tot n-ar fi simţit, în chilia lui toate umblau libere, de la insecte până la şoareci.
Odată, un monah văzând că şoarecii joacă în voie prin chilia lui i-a spus:
– Părinte, vrei să-ţi aduc o pisică?
– Nu, fiule, a răspuns acela. Eu am o pisică, o dată şi jumătate mai mare decât una obişnuită. Vine aici, îi dau să mănânce, o mângâi, după care merge la vizuina ei în partea de jos a văii şi se odihneşte.
Era o vulpe, care îl vizita pe Stareţ regulat, ca pe un vecin bun.
Avea de asemenea şi o scroafă sălbatică, care fata în fiecare an lângă gardul grădinii lui, ca Stareţul să o păzească. Când vedea vânătorii că trec prin împrejurimile chiliei lui, Părintele Tihon le spunea:
– Băieţi, pe aici nu exista mistreţi mari. Mergeţi sănătoşi!
Vânătorii credeau că nu exista mistreţi împrejurul chiliei lui şi plecau. Sfântul Stareţ, ca un părinte bun, pe oameni îi hrănea duhovniceşte, animalele sălbatice le hrănea trupeşte din puţina lui hrana ce o avea, însa mai mult le hrănea cu multă sa dragoste, iar insectele mici le lăsa să sugă din puţinul lui sânge.
Stareţul avea un trup viguros, dar din multă nevoinţa se epuizase. Când îl întreba cineva:
– Ce faceţi, Părinte? Sunteţi bine?
– Slavă lui Dumnezeu, sunt bine, fiule, răspundea. Nu sunt bolnav, dar sunt slăbit.
Se mâhnea mult când vedea vreun tânăr bine hrănit, dar mai mult, când vedea vreun călugăr bine hrănit, căci nu se potriveşte grăsimea cu Schima îngereasca.
Într-o zi l-a vizitat un mirean foarte gras, spunându-i:
– Părinte, am război trupesc cu gânduri murdare, care nu mă lasă deloc să mă liniştesc.
Atunci Părintele Tihon i-a spus:
– Fiule, dacă vei face ascultare, cu harul lui Hristos, te voi face înger. Să spui mereu rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”, să mănânci în fiecare zi numai pâine şi apa, iar sâmbăta şi duminică să mănânci mâncare cu puţin undelemn. Să faci câte o sută cincizeci de metanii în fiecare noapte, apoi să citeşti Paraclisul Maicii Domnului, un capitol din Evanghelie şi viaţa Sfântului zilei.
După şase luni, când l-a vizitat din nou pe Stareţ, acesta nu l-a mai putut recunoaşte deoarece îi dispăruse toată grăsimea de prisos, şi încăpea uşor pe uşa strâmta a bisericuţei sale. Stareţul l-a întrebat:
– Cum o duci acum, fiule?
– Acum mă simt într-adevăr ca un înger, a răspuns acela. Nu mai am tulburări trupeşti, nici gânduri murdare şi, fiindcă am scăpat de grăsime, mă simt foarte uşor.
Cu astfel de sfaturi practice povăţuia pe oamenii care îi cereau ajutorul, în afară de marea experienta ce o dobândise, primise şi iluminare dumnezeiască, datorită marilor lui nevoinţe ascetice. După sfaturi urmau rugăciunile, pe care vizitatorii le simţeau cu tărie atunci când se despărţeau de el.
Epitrahilul nu şi-l scotea aproape niciodată, pentru că de multe ori îl ridică de pe un om şi îl punea peste altul, luând păcatele oamenilor, uşurându-i prin Taina Sfintei Mărturisiri. Mărturisirile pe care i le făceau oamenii le uită de îndată şi astfel îi vedea buni pe toţi oamenii şi pentru toţi avea gânduri bune, pentru că i se curăţiseră mintea şi inimă.
Odată egumenul unei mănăstiri l-a întrebat:
– Părinte, care frate este cel mai curat din obşte?
La care Părintele Tihon a răspuns:
– Părinte stareţ, toţi fraţii sunt curaţi.
Niciodată nu rănea pe vreun om, ci îi vindecă rănile cu balsamul dragostei lui Hristos.
Spunea sufletului mâhnit:
– Fiule, pe ţine Hristos te iubeşte, te-a iertat. Hristos iubeşte mai mult pe păcătoşii care se pocăiesc şi trăiesc cu smerenie.
Totdeauna punea accentul pe smerenie şi spunea:
– Un om smerit are mai mult har decât mulţi oameni, în fiecare dimineaţă Dumnezeu binecuvântează lumea cu o mâna, dar când vede vreun om smerit îl binecuvântează cu amândouă mâinile Sale. Măi, mai, mai, fiule, cel ce are mai multă smerenie este mai mare decât toţi!
De asemenea spunea despre cei ce trăiesc în feciorie că trebuie să aibă şi smerenie, pentru că nu se mântuiesc numai cu fecioria, deoarece iadul este plin şi de feciorelnici mândri.
“Celui care se făleşte că este feciorelnic, spunea Stareţul, Hristos îi va spune: “Fiindcă nu ai şi smerenie, să mergi în iad”. Iar celui ce a fost păcătos şi s-a pocăit şi trăieşte smerit, cu inimă înfrânta, mărturisind că este păcătos, Hristos îi va spune: “Vino aici, fiule, în raiul cel dulce”.
În afară de smerenie şi pocăinţa, Stareţul accentua mult asupra cugetării neîncetate la Dumnezeu. De asemenea arata însemnătatea cercetării Sfintelor Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi: Everghetinosul, Filocalia, Sfântul Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie şi Avva Isaac.
“Studiul duhovnicesc”, spunea Stareţul, “încălzeşte sufletul, curață mintea şi astfel omul se nevoieşte cu râvna şi dobândeşte virtuţi. Iar dacă nu se nevoieşte dobândeşte patimi”.
Într-o zi m-a întrebat:
– Tu, fiule, ce cărţi citeşti?
– Avva Isaac, i-am răspuns.
– Măi, mai, mai, fiule, sfântul acesta este mare! Avva Isaac nu omora nici măcar un purice.
Prin aceasta Stareţul voia să accentueze marea sensibilitate a sfântului.
Părintele Tihon încerca să imite nu numai duhul pustnicesc al Avvei Isaac, ci şi nobleţea sa duhovnicească, neîmpovarând nici un om. Spunea monahilor că trebuie să trăiască ascetic, ca să se elibereze de griji, iar nu să lucreze că argaţii şi să mănânce ca mirenii. Pentru că lucrarea monahului sunt metăniile, postul, rugăciunea, nu numai pentru sine, ci pentru întreaga lume: vii şi morţi. De asemenea să şi lucreze puţin, pentru cele strict necesare, ca să nu împovăreze pe alţii, deoarece prin munca multă şi grijă se uita de Dumnezeu. Bătrânul amintea adesea această pildă:
– Faraon dădea mult de muncă şi multă mâncare poporului lui Israel, ca să uite de Dumnezeu.
Înainte de a-şi începe sfătuirile sale, Stareţul avea obiceiul să facă mai întâi rugăciune, să-L cheme pe Duhul Sfânt că să-l lumineze, lucru ce îl recomandă şi altora. Spunea: “Dumnezeu a lăsat pe Duhul Sfânt că să ne lumineze. Acesta este Stăpânul. De aceea şi Biserica noastră începe cu: “Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului…”. Şi în timp ce spunea acestea faţa i se schimbă şi mulţi oameni evlavioşi vedeau această schimbare.
Unii îi mai făceau şi câte o fotografie în ascuns. Alţii îi cereau binecuvântare ca să-l fotografieze, iar el primea cu simplitate. Se sculă îndată, mergea în bisericuţa, îşi lua schima. Într-o mâna lua Crucea, iar cu cealaltă îşi descâlcea barba lui mare, pe care o ţinea înnodata şi care îl făcea să semene într-adevăr cu Patriarhul Avraam, mai ales la bătrâneţe, când devenise alb, atât lăuntric cât şi pe dinafară. După ce se pregătea, mergea sub măslini ca să fie fotografiat, luând o înfăţişare de copil mic. Se maturizase duhovniceşte şi devenise fără de răutate ca un copil, aşa cum ne cere Hristos.
Monahii care veneau de obicei să-i ceară sfatul, la bătrâneţile lui îl vizitau mai des, ca să-l ajute, şi-l întrebau:
– Părinte, nu cumva vreţi să vă tăiem lemne? Şi acela răspundea:
– Aveţi puţină răbdare, şi dacă nu voi muri la vară, îmi veţi tăia lemne pentru iarnă.
În 1968 şi-a presimţit moartea, căci mereu vorbea despre ea. Îl părăsiseră şi puţinele puteri trupeşti pe care le mai avea. După Adormirea Maicii Domnului a căzut la pat şi bea numai apa, pentru că îl ardea înăuntru. Cu toate că se afla în această stare, nu voia să rămână cineva lângă el pentru a-l îngriji, ca să nu-l distragă de la rugăciunea să neîncetata.
Numai când i s-a apropiat ultima săptămână a vieţii sale pământeşti, mi-a spus să stau lângă el, căci voia să fim puţin împreuna înainte de a pleca la viaţa cea adevărată. Chiar şi în aceste zece zile nu m-a lăsat să stau mereu lângă el, ci, după micul ajutor ce i-l dădeam, îmi spunea să merg în chiliuţa alăturată să mă rog şi eu. Fireşte, n-am avut cele necesare ca să-l uşurez pe cât trebuia, dar fiindcă trupul său cel chinuit nu s-a mângâiat niciodată, chiar şi prea puţinul ajutor i se părea foarte mare.
Într-o zi, am procurat doua lamai şi i-am făcut o limonadă. De îndată ce a băut puţin, s-a răcorit şi m-a privit cu mirare.
– Măi, mai, mai, fiule, apa aceasta este foarte bună! Unde ai găsit-o? Hristos să-ţi dea patruzeci de cununi de aur!
Se vede că nu băuse niciodată limonada său făcuse această când era foarte mic, şi îi uitase gustul.
Era ţintuit la pat, deoarece îl părăsiseră puterile trupeşti şi nu se putea ridica să meargă în bisericuţa Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut să-i aduc crucea de pe Sfânta Masă ca să se mângâie. Când a văzut-o i-au strălucit ochii şi, după ce a sărutat-o cu evlavie, o ţinea strâns în mâna cu toată puterea ce îi rămăsese. I-am legat şi o ramură de busuioc de cruce şi l-am întrebat:
– Miroase frumos, Părinte?
– Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a răspuns el.
Într-una din cele de pe urma zile ale sale, am ieşit afară să-i aduc puţină apă. Când am deschis din nou uşa şi am intrat în chilie, m-a privit cu uimire şi m-a întrebat:
– Tu eşti Sfântul Serghie?
– Nu, Părinte, sunt Paisie.
– Fiule, acum au fost aici Maica Domnului, Sfântul Serghie şi Sfântul Serafim. Unde s-au dus?
Atunci am înţeles că se întâmplase ceva neobişnuit şi l-am întrebat:
– Ce v-a spus Maica Domnului?
– Că va trece praznicul şi după aceea mă va lua.
Era după amiază, în ajunul naşterii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, iar după trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit în Domnul.
În penultima zi Stareţul mi-a spus:
– Mâine voi muri şi vreau să nu dormi, ca să te binecuvântez.
Mi-a fost milă de el în seara aceea pentru că mult s-a ostenit. Căci timp de trei ore fără întrerupere şi-a ţinut mâinile pe capul meu, m-a binecuvântat şi m-a sărutat pentru ultima dată. Ca să-şi exprime şi recunoştinţa pentru puţină apă ce i-am adus-o în clipele cele din urmă ale sale, mi-a spus:
– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste în vecii vecilor. Dragostea noastră este scumpă. Tu vei face rugăciune de aici, şi eu voi face din cer. Cred că mă va milui Dumnezeu, pentru că în şaizeci de ani de călugărie, fiule, am spus mereu: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”.
Şi a adăugat:
– Eu voi liturghisi de acum în rai. Tu să te rogi de aici şi eu voi veni în fiecare an să te văd. Dacă tu vei sta în chilia asta, eu mă voi bucura. Dar cum vă voi Dumnezeu, fiule. Ţi-am lăsat şi hrana, conserve pentru trei ani.
Şi mi-a arătat alături şase cutii mici cu sardele şi alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multă vreme şi au rămas în acelaşi loc, unde le lăsase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici măcar pentru o săptămână).
Şi din nou Stareţul repeta:
– Noi, fiule, vom avea dragoste scumpă în vecii vecilor, şi voi veni în fiecare an să te văd.
Iar pe când spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.
Este adevărat că acele zece zile de pe urma ale sale, cât am stat lângă el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvântare a lui Dumnezeu, pentru că am fost ajutat mai mult decât oricând, dându-mi-se prilejul să-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care şi-a pus problema mântuirii sufletului. Alături de patul său avea pregătite scrisori, pe care trebuia să le pun la poştă, după ce va muri, adresate episcopilor cunoscuţi, în care îi rugă să-l pomenească. De asemenea mi-a dat porunca să aduc un episcop să-i citească o dezlegare la mormânt, iar trupul lui să-l las acolo, să nu-l dezgrop până la a doua Venire a lui Hristos (în Sfântul Munte şi în Grecia este tradiţia ca la trei ani după adormirea lor morţii să fie dezgropaţi).
Între timp am înştiinţat mănăstirea ca Părintele Tihon este pe moarte, şi a venit părintele Vasile, ca să-l pregătim, îl puteai vedea pe Stareţ cum se stinge încet-încet, ca o candelă căreia i se termina untdelemnul din pahar şi-i rămâne puţin în fitil, pentru ultimele
Sale licăriri.
Astfel ne-a părăsit sufletul lui sfinţit şi ne-a lăsat trupul său şi un mare gol. L-am pregătit amândoi şi dimineaţă am înştiinţat şi pe ceilalţi părinţi. Preoţii care îl cunoscuseră i-au săvârşit slujba de înmormântare cu evlavie. Fireşte, ne-a lăsat durere în suflet prin plecarea sa, pentru că prezenţa lui aduna durerea şi răspândea mângâiere. Acum însa, Stareţul ne va cerceta din cer şi ne va ajuta mai mult. De altfel, el însuşi a făgăduit: “Voi veni în fiecare an să te văd”.
Au trecut trei ani întregi fără să mi se arate şi asta m-a pus pe gânduri: “Nu cumva am greşit în ceva?”. După trei ani mi-a făcut prima vizită. Dacă Stareţul a înţeles că “… fiecare an” va începe după trei ani, asta m-ar mângâia, căci astfel nu aş fi fost eu pricina.
Aşadar, prima dată a fost la 10 septembrie 1971 după miezul nopţii, în timp ce rosteam rugăciunea, l-am văzut deodată pe Stareţ că intră în chilie. Atunci am sărit şi l-am apucat de picioare, sarutându-i-le cu evlavie. Dar nu mi-am dat seama cum s-a desprins din mâinile mele, ci l-am văzut că intră în bisericuţă şi dispare. Fireşte că oricui i s-ar întâmpla astfel de fapte, s-ar pierde. Nici nu le-ar putea explica pe acestea cu raţiunea. Pentru aceasta se şi numesc minuni. Am aprins îndată lumânarea, pentru că aveam numai candela aprinsă atunci când s-a petrecut aceasta, ca să însemnez în calendar această zi în care mi s-a arătat Stareţul. Când am văzut că era ziua în care murise (10 septembrie), m-am mâhnit mult şi m-am prihănit pe sine-mi, că mi-a trecut complet neobservată acea zi. Cred că mă va ierta bunul Părinte, pentru că în ziua aceea, de la răsărit până la apus, am avut vizitatori la chilie şi obosit cum eram am uitat cu desăvârşire ce zi era. Dacă aş fi ştiut, aş fi făcut ceva ca să mă ajut pe sine-mi şi să-i dau puţină bucurie şi Stareţului, cu rugăciunea de toată noaptea.
Nu ştiu dacă i s-a arătat şi altuia, înainte de această primă cercetare ce mi-a făcut-o. La chilia mea, însa, i-a apărut şi unui monah, părintele Andrei (ce a locuit mai înainte la Sfânta Mănăstire Karacalu) în felul următor:
Acela venise la chilia mea şi deşi nu mă cunoştea, voia să-l ajut într-o problemă. Aştepta afară de chilie, sub măslini, crezând că nu sunt acasă. Eu însa, eram înăuntru în atelier şi nu făceam zgomot, pentru că lăcuiam nişte iconiţe. Când am terminat, am cântat “Sfinte Dumnezeule…” iar apoi am ieşit afară. De îndată ce părintele Andrei m-a văzut, a tresărit şi mi-a povestit cu uimire următorul fapt:
“În timp ce aşteptam sub măslini, am închis ochii, dar nu dormeam. Deodată am văzut un stareţ că iese din acele tufe de rozmarin şi mă întreabă:
– Pe cine aştepţi?
– Pe părintele Paisie, i-am răspuns eu.
– Este aici, mi-a spus stareţul şi a arătat cu degetul spre chilie.
În clipa aceea, am auzit cum cânţi “Sfinte Dumnezeule” şi apoi ai ieşit afară. Acesta, părinte Paisie trebuie să fie vreun sfânt, pentru că pe sfinţi îi cunosc. Am văzut şi altă dată astfel de arătări”.
Atunci i-am povestit câteva lucruri despre Stareţ şi i-am spus că acolo în tufele de rozmarin se află mormântul lui.
Plantasem rozmarin de jur împrejur, care crescuse atât de mult încât nu se mai distingea mormântul. Aceasta am făcut-o ca să nu fie călcat mormântul lui, mai ales ca Stareţul îmi dăduse porunca să nu-l dezgrop.
Cred că din cele puţine pe care le-am scris despre viaţa Cuviosului Stareţ, multe vor înţelege cei ce au trăire lăuntrică. Fireşte, cei ce trăiesc smerit şi în ascuns, pot înţelege cât de nedreptăţiţi sunt sfinţii, atunci când vedem numai virtuţile lor exterioare – cele pe care nu le ascund – şi scriem numai despre acestea, în vreme ce bogăţia lor duhovnicească ne este aproape necunoscută. De obicei aceste puţine lucruri ce le cunoaştem despre sfinţi, ne-au rămas fie că nu le-au putut ascunde, fie ca marea lor dragoste i-a silit să facă aceasta milostenie duhovnicească.
Fireşte, numai Dumnezeu ştie măsurile duhovniceşti ale sfinţilor. Nici măcar ei înşişi nu le cunosc, deoarece sfinţii şi-au socotit numai păcatele. Având în vedere, aşadar, această lucrare a sfinţilor, acela de a se feri de laudele oamenilor, am încercat să mă limitez la acele fapte minunate din viaţa Stareţului, care să-l facă cunoscut.
Cred că şi Părintele Tihon este mulţumit şi nu se va plânge, aşa cum i s-a plâns prietenul său, Cuviosul Siluan, atunci când părintele Sofronie i-a scris pentru prima dată viaţa. Stareţul Siluan i-a apărut Părintelui Tihon şi i-a spus:
– Acest binecuvântat părinte Sofronie mi-a scris multe cuvinte de laudă. N-aş fi vrut aceasta.
De aceea au şi ajuns sfinţi, pentru că au fugit de slava omenească; pentru aceasta i-a slăvit Dumnezeu.
Binecuvântările Părintelui Tihon şi ale tuturor sfinţilor cunoscuţi şi necunoscuţi să ne ajute în anii cei grei prin care trecem. Amin.
Adaug aici rugăciunea Stareţului, pe care a scris-o cu multă durere şi multe lacrimi şi pe care a trimis-o din Grădina Maicii Domnului, ca balsam pentru sufletele îndurerate din Rusia.
Slavă Golgotei lui Hristos!
O, dumnezeiască Golgotă, sfinţită cu Sângele lui Hristos! Te rugăm, spune-ne nouă câte mii de păcătoşi ai curăţit cu harul lui Hristos prin pocăinţa şi lacrimile lor şi ai umplut cu ei cămara de nuntă a raiului?
O, Hristoase împărate, cu dragostea Ta cea nespusă şi cu harul Tău ai umplut toate Palatele Cereşti cu păcătoşii care s-au pocăit. Tu şi aici jos pe toţi îi miluieşti şi îi mântuieşti, şi cine îţi poate mulţumi cu vrednicie, chiar de ar avea minte îngereasca?
Păcătoşilor, veniţi degrab! Sfânta Golgota este deschisă şi Hristos este milostiv. Cadeţi înaintea Lui şi sărutaţi-I picioarele cele sfinte!
Numai Acesta, ca un milostiv, poate vindeca rănile voastre. O, ce fericiţi vom fi, când mult-milostivul Hristos ne va învrednici să-I spălăm cu multă smerenie, cu frică de Dumnezeu şi cu lacrimi fierbinţi, preacuratele Lui picioare şi să I le sărutam cu dragoste! Atunci milostivul Hristos va binevoi să spele păcatele noastre şi ne va deschide uşile raiului, unde, cu mare bucurie, împreuna cu arhanghelii şi îngerii, cu heruvimii şi serafimii şi cu toţi sfinţii vom slăvi veşnic pe Mântuitorul lumii, pe Preadulcele Iisus Hristos, Mielul lui Dumnezeu, împreuna cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Treimea Cea de o fiinţă şi nedespărţită.
Ieromonahul Tihon – Sfântul Munte
S-a scris viaţa Stareţului în ziua de 26 mai 1977, la pomenirea Sfântului Apostol Carp, la Chilia “Sfânta Cruce”, Mănăstirea Stavronikita.
Slavă Ţie, Dumnezeule!
Monahul Paisie”.
(Din: Cuviosul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriți – Flori Din Grădina Maicii Domnului, Editura Evanghelism os )
)
In anul 1904 Timotei a petrecut doua luni la Muntele Sinai, si o perioada de timp la Sfintele Locuri, dincolo de raul Iordanului. Din cauza secularizarii vietii de aici, s-a indreptat catre Sfantul Munte. Prima chile unde s-a stabilit, si unde a vietuit vreme de cinci ani, a fost Chilia Burazeri. Deoarece aici nu a aflat linistea din pricina multor inchinatori rusi, in anul 1909 a luat binecuvantare si a plecat la Karulia (Karulia, loc pustnicesc situat intre Kapsocalivia si Sfanta Ana), unde a pustnicit cincisprezece ani.
Toata perioada de timp de la Karulia a petrecut-o in nevointe aspre. Singurele lui ocupatii erau metaniile si inchinaciunile facute cu rugaciunea “Doamne Iisuse…” si studiul duhovnicesc, imprumuta carti de la manastiri, iar parintii de acolo ii dadeau ca binecuvantare posmag din cel care prisosea de la masa, pentru care el ii pomenea in rugaciunile sale.
In 1924, de la Karulia a venit la marginea Kapsalei (deasupra Kaliagrei – Kaliagra, portul Manastirii Cutlumus situat intre Manastirile Iviron si Stavronikita.), la intr-o chilie, de pe mosia Manastirii Stavronikita, unde a ingrijit un batran. Dupa ce a murit batranelul si a luat binecuvantarea lui a ramas singur in acea chilie. De atunci nu numai ca nu si-a neglijat nevointele lui duhovnicesti, ci le-a si inmultit. Si pentru ca s-a nevoit cu marime de suflet si cu multa smerenie, a primit din belsug harul lui Dumnezeu. Multa lume il cauta pe parintele Tihon pentru sfintenia vietii sale. La cererea acestora parintele a fost hirotesit duhovnic.
In acea vreme chilia nu avea capela. Parintele Tihon nu avea bani, insa avea o credinta puternica in purtarea de grija a lui Dumnezeu. Dupa ce s-a rugat, a mers in Kareia, capitala Sfantului Munte. Iconomul schitului rusesc Sfantul Proroc Ilie, vazandu-l pe parintele Tihon i-a spus ca un crestin din America a donat bani pentru ridicarea unei capele, dandu-i acei bani parintelui. Doi monahi s-au ocupat de ridicarea capelei, pe care parintele Tihon a inchinat-o Sfintei Cruci. Acest lucru a fost randuit din doua motive, pe de-o parte deoarece batranul avea o cinste deosebita pentru Sfanta Cruce, iar pe de alta, deoarece ziua de praznuire s-a vrut a fi una in care sa se tina post.
Parintele Tihon a trait singur, in saracie, insa i-a avut alaturi pe ingeri, pe sfinti, pe Maica Domnului si pe Hristos.
Parintele Tihon s-a mutat la cele vesnice pe 10 septembrie 1968. Viata parintelui Tihon a fost scrisa pe 26 mai 1977 de catre parintele Paisie Aghioritul, in Chilia Sfanta Cruce, unde a vietuit pana in luna mai a anului 1979, cand a mers la Chilia Nasterea Maicii Domnului – Panaguda, dependenta de Manastirea Cutlumus.
Parintele Paisie Aghioritul – Marturii despre Parintele Tihon
„Harul dumnezeiesc care salasluia in sufletul sau l-a descoperit oamenilor si multi indurerati alergau la el sa-i ceara sfatul si sa fie mangaiati de multa sa dragoste. Altii il rugau sa se preoteasca, ca sa-i ajute si mai mult prin Taina Sfintei Spovedanii, dandu-le astfel si iertarea pacatelor. Tocmai aceasta nevoie de ajutor duhovnicesc pe care o simteau multi crestini, l-a facut sa primeasca sa fie hirotonit. Mult il odihneau lucrurile sarace si smerite si iubea mult neagoniseala, care l-a si eliberat si i-a daruit aripi duhovnicesti. Si astfel, cu sufletul intraripat se nevoia mult, fara sa simta osteneala trupeasca, precum copilul nu simte oboseala cand face voile tatalui sau, ci dragostea si afectiunea impreuna cu mangaierea. Fireste, acestea nu se pot compara cu mangaierile dumnezeiesti ale harului, nici macar cu gandul.
Randuiala mancarii uscate, pe care o avea de tanar, a tinut-o pana la batranetile lui. Gatitul mancarii il considera timp pierdut, cu atat mai mult cu cat mancarurile bine pregatite nici nu se potrivesc calugariei. Era firesc ca dupa atata nevointa, afiandu-se intr-o astfel de stare duhovniceasca, mancarea buna sa nu-i mai pricinuiasca nici o placere. Caci il avea pe Hristos in el, Care il indulcea si-l hranea cu hrana cereasca.
In discutiile lui totdeauna amintea de raiul cel dulce si din ochi ii curgeau lacrimi dulci. Nu se indura sa-si lase lucrarea duhovniceasca si sa se ocupe de lucruri desarte, despre care il intrebau unii mireni.
Acele foarte putine lucruri care ii trebuiau ca sa traiasca si le procura din putinul lucru de mana pe care il facea. Picta cate un Epitaf in fiecare an, pe care il dadea cu cinci-sase sute de drahme si cu acesti bani traia tot anul.
Precum am spus, era foarte cumpatat incat si o smochina o taia in doua pentru a manca din ea de doua ori. Imi spunea: “Mai, mai, mai, fiule, asta-i foarte mare!“. Eu insa ca sa ma satur, trebuia sa mananc un kilogram.
La fiecare Craciun, Staretul isi procura un hering, ca sa aiba peste pentru toate cele douasprezece zile de dupa praznic, pana la Boboteaza. Sira spinarii heringului n-o arunca, ci o agata undeva cu o ata si atunci cand era vreun praznic imparatesc sau al Maicii Domnului si era dezlegare la peste, fierbea putina apa intr-o cutie de conserva, afunda spinarea de doua-trei ori in apa, ca sa ia putin miros, dupa care punea putin orez. Asa facea el dezlegare si se prihanea pe sine ca mananca si supe de peste in pustie. Acea spinare o agata iarasi in cui pentru alta dezlegare. Iar aceasta o facea pana cand se albea si atunci o arunca.
Cand vedea pe oameni ca se purtau fata de el cu evlavie, se mahnea si le spunea:
– Eu nu sunt pustnic, ci un pustnic mincinos.
Numai la sfarsitul sau a primit sa fie putin ingrijit de oamenii care il iubeau in mod deosebit, ca sa-i nu-i mahneasca.
Cand ii aducea cineva mancare, o lua, dar dupa aceea o dadea la batraneii din Kapsala. Daca-i trimiteau bani, ii dadea unui bacan evlavios ca sa cumpere paine si s-o imparta la saraci.
Odata l-a vizitat parintele Teoclit Dionisiatul. Fiindca usa chiliei Parintelui Tihon era incuiata si din biserica se auzeau psalmodii dulci n-a vrut sa deranjeze batand la usa, ci a asteptat sa termine, deoarece credea ca se canta chinonicul la Sfanta Liturghie. Peste putin s-a deschis usa si a iesit Parintele Tihon. Cand a intrat parintele Teoclit n-a aflat pe nimeni in afara de Staret. Atunci a inteles ca acele psalmodii au fost ingeresti.
Pentru Parintele Tihon aproape toate zilele anului erau ca si cele ale Saptamanii Luminate si traia totdeauna bucuria pascala. Mereu se auzea din gura lui: “Slava Tie, Dumnezeule, slava Tie, Dumnezeule!”. Si ii indemna pe toti sa spuna: “Slava Tie, Dumnezeule!” nu numai cand o duc bine, dar si cand trec prin incercari, pentru ca incercarile le ingaduie Dumnezeu ca medicamente pentru suflet.
Epitrahilul nu si-l scotea aproape niciodata, pentru ca de multe ori il ridica de pe un om si il punea peste altul, luand pacatele oamenilor, usurandu-i prin Taina Sfintei Marturisiri.Marturisirile pe care i le faceau oamenii le uita de indata si astfel ii vedea buni pe toti oamenii si pentru toti avea ganduri bune, pentru ca i se curatisera mintea si inima.
In afara de smerenie si pocainta, Staretul accentua mult asupra cugetarii neincetate la Dumnezeu. De asemenea arata insemnatatea cercetarii Sfintelor Scripturi si a Sfintilor Parinti: Everghetinosul, Filocalia, Sfantul Ioan Gura-de-Aur, Marele Vasilie, Grigorie Teologul, Sfantul Maxim, Sfantul Simeon Noul Teolog, Avva Macarie si Avva Isaac.
“Studiul duhovnicesc”, spunea Staretul, “incalzeste sufletul, curata mintea si astfel omul se nevoieste cu ravna si dobandeste virtuti. Iar daca nu se nevoieste dobandeste patimi”.
Inainte de a-si incepe sfatuirile sale, Staretul avea obiceiul sa faca mai intai rugaciune, sa-L cheme pe Duhul Sfant ca sa-l lumineze, lucru ce il recomanda si altora.
Spunea: “Dumnezeu a lasat pe Duhul Sfant ca sa ne lumineze. Acesta este Stapanul. De aceea si Biserica noastra incepe cu: “Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul Adevarului…”. Si in timp ce spunea acestea fata i se schimba si multi oameni evlaviosi vedeau aceasta schimbare.”
Legat de ultimele zile petrecute in prezenta parintelui Tihon Parintele Paisie aminteste:
„In 1968 si-a presimtit moartea, caci mereu vorbea despre ea. Il parasisera si putinele puteri trupesti pe care le mai avea. Dupa Adormirea Maicii Domnului a cazut la pat si bea numai apa, pentru ca il ardea inauntru. Cu toate ca se afla in aceasta stare, nu voia sa ramana cineva langa el pentru a-l ingriji, ca sa nu-l distraga de la rugaciunea sa neincetata.
Numai cand i s-a apropiat ultima saptamana a vietii sale pamantesti, mi-a spus sa stau langa el, caci voia sa fim putin impreuna inainte de a pleca la viata cea adevarata. Chiar si in aceste zece zile nu m-a lasat sa stau mereu langa el, ci, dupa micul ajutor ce i-l dadeam, imi spunea sa merg in chiliuta alaturata sa ma rog si eu. Fireste, n-am avut cele necesare ca sa-l usurez pe cat trebuia, dar fiindca trupul sau cel chinuit nu s-a mangaiat niciodata, chiar si prea putinul ajutor i se parea foarte mare.
Intr-o zi, am procurat doua lamai si i-am facut o limonada. De indata ce a baut putin, s-a racorit si m-a privit cu mirare.
– Mai, mai, mai, fiule, apa aceasta este foarte buna! Unde ai gasit-o? Hristos sa-ti dea patruzeci de cununi de aur!
Se vede ca nu bause niciodata limonada sau facuse aceasta cand era foarte mic, si ii uitase gustul.
Era tintuit la pat, deoarece il parasisera puterile trupesti si nu se putea ridica sa mearga in bisericuta Cinstitei Cruci, unde slujise cu evlavie ani de zile. De aceea mi-a cerut sa-i aduc crucea de pe Sfanta Masa ca sa se mangaie. Cand a vazut-o i-au stralucit ochii si, dupa ce a sarutat-o cu evlavie, o tinea strans in mana cu toata puterea ce ii ramasese. I-am legat si o ramura de busuioc de cruce si l-am intrebat:
– Miroase frumos, Parinte?
– Fiule, raiul miroase mult mai frumos, mi-a raspuns el.
Era dupa amiaza, in ajunul nasterii Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, 7 septembrie 1968, iar dupa trei zile, la 10 septembrie, s-a odihnit in Domnul.
In penultima zi Staretul mi-a spus:
– Maine voi muri si vreau sa nu dormi, ca sa te binecuvintez.
Mi-a fost mila de el in seara aceea pentru ca mult s-a ostenit. Caci timp de trei ore fara intrerupere si-a tinut mainile pe capul meu, m-a binecuvantat si m-a sarutat pentru ultima data. Ca sa-si exprime si recunostinta pentru putina apa ce i-am adus-o in clipele cele din urma ale sale, mi-a spus:
– Dulcele meu Paisie, noi, fiule, vom avea dragoste in vecii vecilor. Dragostea noastra este scumpa. Tu vei face rugaciune de aici, si eu voi face din cer. Cred ca ma va milui Dumnezeu, pentru ca in saizeci de ani de calugarie, fiule, am spus mereu: “Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma!”.
Si a adaugat:
– Eu voi liturghisi de acum in rai. Tu sa te rogi de aici si eu voi veni in fiecare an sa te vad.Daca tu vei sta in chilia asta, eu ma voi bucura. Dar cum va voi Dumnezeu, fiule. Ti-am lasat si hrana, conserve pentru trei ani.
Si mi-a aratat alaturi sase cutii mici cu sardele si alte patru cu calmare, pe care le adusese cineva de multa vreme si au ramas in acelasi loc, unde le lasase vizitatorul. (Pentru mine aceste conserve nu mi-ar fi ajuns nici macar pentru o saptamana).
Si din nou Staretul repeta:
– Noi, fiule, vom avea dragoste scumpa in vecii vecilor, si voi veni in fiecare an sa te vad.
Iar pe cand spunea acestea din ochii lui izvorau lacrimi.
Este adevarat ca acele zece zile de pe urma ale sale, cat am stat langa el, au fost pentru mine cea mai mare binecuvantare a lui Dumnezeu, pentru ca am fost ajutat mai mult decat oricand, dandu-mi-se prilejul sa-l cunosc mai bine. Dar ceea ce m-a impresionat cel mai mult a fost seriozitatea cu care si-a pus problema mantuirii sufletului. Alaturi de patul sau avea pregatite scrisori, pe care trebuia sa le pun la posta, dupa ce va muri, adresate episcopilor cunoscuti, in care ii ruga sa-l pomeneasca. De asemenea mi-a dat porunca sa aduc un episcop sa-i citeasca o dezlegare la mormant, iar trupul lui sa-l las acolo, sa nu-l dezgrop pana la a doua Venire a lui Hristos (in Sfantul Munte si in Grecia este traditia ca la trei ani dupa adormirea lor mortii sa fie dezgropati).”