Avem oare lucruri mai importante de cinstit decât părinţii, iar omul se poate dezice de originea sa din perspectiva propriului prezent? Căile vieţii sunt nenumărate, dar copilul ce e pe cale şi zboară în toate direcţiile pe care sufletul lui le cere pentru a le vieţui, dar ce uită originea, e ca o săgeată ce crede că se află în zbor doar cu propriul ei motor. Arcul a fost încordat de cineva. Acea Divinitate de unde am coborât; apoi arcul în sine dacă lipseşte, nici o săgeată nu-l părăseşte. Și uite aşa sunt momente în care ne părăsim țara, ajungem “afară”, iar după o muncă titanică cu casă, maşină, câţiva bani de motorină ne lăudăm că nu mai avem de împins la drezina şi că am părăsit ţara tocmai pentru că era o nenorocire, o infecţie în acelaşi timp viaţa fiecăruia o mare frecţie. Şi uite aşa am întinat în totalitate existenţa şi toate cele datorate unui lui sau ei sau lor. Cu asta negăm pur şi simplu ceea cea am ajuns, ceea ce suntem. Ştergem dintr-un orgoliu al suficienței de sine tot ce reprezintă fundaţie, tot ce reprezintă rădăcină. Avem impresia că arborele ce suntem în prezent ar fi putut fi ceea ce este dacă nu era însămânţat, îngrijit şi iubit precum a fost pentru a ajunge în mărimea, mărirea şi cinstea lui actuală.
Aşa cum arborele sau planta are rădăcini, care nici nu ştim unde duc, cum arată dacă există şi ce sevă dau plantei, aşa acele rădăcini dau statornicia, tăria şi vigoarea a ceea ce ne-am întrupat noi acum. Tot aşa şi cu neamurile şi părinţii pe care îi renegam, îi uităm, la fel şi cu tradiţia. Ea susţine; dar dacă vei căuta să stai în rădăcini; capul tău va fi în pământ tot timpul şi vei bâjbâii fără folos, pentru că nu poţi înţelege trecutul fără vieţuirea prezentului, fără a vieţui prezentul până la roşu încins al adevărului, nu te poţi detaşa de el pentru a privi prin ochii sufletului trecutul în adevăr. Dar despre vieţuirea trecutului din prezent în altă zi de azi.
Avem impresia că numai datorită frunzelor ce în secunda asta primesc lumină, suntem cea ce suntem. Frunze ce le considerăm numai rodul propriu (dar devin rodul propriului egoism încet, încet se topesc şi viaţa nu o mai primesc) şi datorăm secundă prezentului doar nouă privind către rădăcini. Din fiecare firicel (al rădăcinii) vine o tărie ce susţine copacul sau planta şi una ce-l usucă, iar cel ce gustă prin secundă prezentului fizic este cel ce poartă în el tăria de a oprii seva ce omoară copacul. Este cel ce poate, încredinţându-i se prin întrupare, la un moment dat în viaţa din propria voinţă a credinţei să se întoarcă în sine să lase “morţii să-şi îngroape morţii” iar el să urmeze în totalitate luminii ce îi ţine în viaţa frunzele, crează fructele şi susţine toată casa sa.
Într-o împlinire a înţelegerii şi din momentul renaşterii în el, în secunda acelei învieri (căci “cât timp nu îl ai pe acest, mori şi devino! eşti doar un trist oaspete/ pe întunecatul pământ.”) seva va avea suficientă consistenţă de viaţă, încât se va revărsa în exterior din interior adică din izvor, dar va curge până va ajunge să lumineze toate firicele din rădăcină să. Doar aşa le vom fi de folos şi le vom salva aşa le vom elibera din năduful greşelilor în care încă persistă(oricum aceasta persistare se schimbă de aici din fizic… de aici se dă ora exactă acolo:). Definirea acestui acolo într-un alt prezent al unei zile de azi.
Prezentul fizic ne oferă atâta putere, încât fiecare din noi vom simţi în viaţă de cele mai multe ori inconştient biciul nemilos al omului ce a făcut parte din neamul său …(ce s au întâlnit cu biciul propriilor păcate din multele momente în care ne am pus haina şi am coborât ) , aici se poate naşte o întrebare în esenţă corectă – de ce inconştient??? Inconştient pentru că Iisus a venit să împlinească legea şi aşa a şi făcut. El a şi vieţuit-o dar acea vieţuire în noi începe căci nu poate începe în Hristos decât din noi prin coborârea lui în noi, prin aflarea înţelegerii în şinele nostru. Dacă tata mi-ar spune – “ Fiule gradina se udă aşa!Şi doar în felul ăsta! Şi punct ! Asta e legea respect-o!” Legea e corectă, dar tata vrea ca eu să fiu fericit că mă iubeşte şi de asta e tata 🙂 ), altfel mi-ar da “piatră în loc de pâine”. Fericirea mea constă în iubirea dăruită din înţelegerea deplină a libertăţii şi scufundarea gândului inimii în raţiune. Unii îi spun compasiune alţii îi spun cum i-or spune, eu însă o să-i spun acum iubire în adevăr , şi este esenţa primelor două legi ce reechilibrează toate string urile acestui universului. Revenind vin şi spun, iar ceea ce spun nu spun pentru că îmi este necesar să-mi fie văzută părerea, nu o spun pentru că am văzut alte păreri şi acelea ar fi greşite, nici nu voi spune să aduc ceva nou. Dacă că aş spune că ceva ce vine de la mine, iar spunând că vine de la mine, mi-aş pune “mărirea” ce mi-a fost dată peste tot ce cunosc şi nu cunosc, iar de ar fi aşa totul în mine s-ar opri şi ar încremeni exact ca o stâncă ar fi.
Revin şi spun că fericirea mea ar avea ca motor libertatea mea, iar ea vine din fericirea şi suferinţa tatei pentru mine, ce îmi va da fericirea şi veselia sufletului şi iubirea dăruită din viaţa vieţuit. Cum aş putea considera vreodată că sunt dăruite, dacă acestea nu vin din interiorul sufletului meu? Cum aş putea spune: ţi-am adus un cadou din partea mea, cumpărat din banii mamei??? Aşa că eu trebuie să învăţ şi să ud grădină, prin legea lui tată care deja e scrisă în mine prin ceea ce am vieţuit eu. Izvorul legii să fie şi să devină sufletul meu. Altfel gradina odată şi-odată va înceta să mai trăiască şi aşa uşor, uşor neamul meu să se ofilească…
Să presupunem că la 35 de ani aflăm…din “întâmplare” ( „ştiind” că pt noi Dumnezeu joacă zaruri…), că părinţii noştrii nu sunt cei ce îi cunoaştem. Nuuu aşa! stai ca schimb puţin scenariul… Aflăm că mama ne-a ascuns ca tatăl nostru nu este nici cel vitreg nici cel ce ştim că e… Aflăm că am fost minţiţi (zicem noi), evitând să spunem că nu ştim adevărul, evitând să spunem că adevărul adevărat noi nu l-am suportat . Atunci toată vina din mintea noastra se va revărsa asupra unui om, care indiferent de cât ar fi greşit nu ne-a omorât!!! Iar noi am uitat asta?
Chiar dacă nu ne-a omorât, reuşim să ignorăm până şi cum ne-a dus nouă de grijă viaţă şi cum am ajuns unde suntem azi, uitând în propria sminteală şi în propria negură a inimii că Dumnezeu nu vrea şi nici nu va face ceva împotriva noastră spre răul nostru, iar în bunătatea Lui nici nu va lăsa pe cineva cu care să interacţionăm care să ne aducă un prejudiciu ce nu ne va înălţa, ignorând şi înfundând acea iubire în adevăr a Domnului, răstignind cu mai mare “râvna” şi bătând cuie cu mai mare înverşunare în Iisus. Punând totul pe seama “măreţiei” proprii şi a micimii celor din jurul nostru şi mai ales observând cât neadevăr vieţuieşte în cel din faţa noastră, omiţând că adevărul din cel din faţa noastră nu îl vedem de propriul neadevăr. Mergem agale pe propriile căi pline de valori înăbuşite de spinii iluziilor şi de negura mărăcinilor, căi ce prin durere ne îngenunchează, iar inima nu mai veghează. Ea vieţuieşte şi se întinează, iar viaţa noastră devine o sfâşială interioară, o durere permanentă şi purulenta, acuza e din ce în ce mai vehementă, dar Phoenix’oiul trebuie să renască, aşa că trebuie să-şi ajute sieşi la cenuşa reînvierii, iar îngenuncherea ne va produce suficient de multă durere, încât în noi să mistuie focul necesar care să rupă zidul neînţelegerii, să lase în interior lumina învierii . Nu spun pentru a reproşa unora! Nu! Şi nu-i uşor să simţi cum în tine totul piere şi cum cu ultimele lungiri de braţe, unghiile scrijelesc să ţină în loc timpul şi pe tine în ţină, că doar de acolo vi. O fărâmă din durerea lor a trecut prin mine sper, că altfel aş spune numai un neadevăr. Nu spun asta că aş găsi cuiva o vină, ci spun din propria drezina, (ce merge-n calea ei, cu sufletul apăs mai tare pe a Domnului cărare, sper na’), cum am uitat de rădăcină, cum singur eu am alergat şi m-am absolvit de păcat, am zis viaţa mă-ncrâncenat, fără să văd cât m-au iubit… şi n-a fost unul care să mă fi rănit… ci eu pe toţi i-am umilit.. Şi singur eu m am răstignit…
Pentru cei care simt că n-au fost iubiţi, le pun o întrebare simplă… Cum poate vieţui ceva şi din ce motiv?. Acelaşi tablou îl putem aplica părinţilor pe care îi uităm şi avem marea îndrăzneala să le nesocotim poveţele şi meritele. Avem marele tupeu din dorinţe şi din preaplinul mândriei ( dar şi asta a fost cultivată în noi prin aceeaşi părinţi) să ne dăm, ”acordăm” toate meritele, încât ajungem cu puterea nemulţumirii ce ne hrăneşte să spunem … „ei nici măcar nu au venit să mă vadă, nu i-a interesat de, nu m-au ajutat la „. În nemulţumirea noastră şi în credinţa că cineva ne este dator, uităm că dacă am fi ajutaţi la sau s-ar fi interesat de , n-am fi făcut atât de bine lucrul respectiv. De ce oare când nu ne iese ceva, nu ne înroşim pieptul cu loviturile pumnilor şi ochii cu lacrimi sărate, cerând cu o insistenţă nesătulă să vină tata să mă vadă, că nu am făcut masteratul sau că nu am luat doctoratul. De ce? Motivaţii, găselniţe şi iluzii care să ne scoată din calea Divinităţii putem căuta şi găsi până la sfârşitul veacului. Dar să înţelegem inclusiv acea spălare a picioarelor , ar fi frumos din partea noastră, să reconsiderăm drepturile corecte, meritele desăvârşite ale fiecăruia. Acelaşi lucru este valabil şi în tradiţie, cineva a sădit, iar cel de astăzi văzând doar rodul şi gustându-l, uita de cel ce a sădit şi a îngrijit.
Acum apare ipostaza ancorării şi blocării în tradiţie. Dacă blocarea are loc, atunci planta nu creşte, vom stoarce sămânţa până ce ultima rămăşiţă de viaţă din ea se va epuiza şi atunci vai de tradiţia ta. Pe sub acelaşi umbrar, priveşte religia din viaţa ta, pentru că toate au doar timpul lor, aşa cum grâul se însămânţează la timp bun , aşa şi pe pământ toate marile curente au un început bun. Par forţate, pline de sacrificii, înăbuşite, schingiuite sau torturate, dar şi asta susţine forţa şi tăria în adevăr a plantei viitoare, chiar din acel sacrificiu pe care îl vedem absurd uneori.
Oare Domnul Dumnezeul nostru nu se sacrifica rupând din El pentru a vieţui noi? Şi uite că aproape am închis cercul şi am ajuns la marele uitat, cel ce a făcut arcul, l-a încordat şi săgeata a creat.