Sătul de ce se vede, flămînd de nu se vede,
Ai încercat ţîţîna şi lacătul, aede.
Dar cheile de-ncuie făptura şi-o descuie,
Ascunse la-ntuneric, le ţii bătute-n cuie.
Le-am descîntat să cadă în pulbere, grămadă
Îndată ce-nlăuntru dă ochiul tău să vadă.
De cum îl ia ispita, rănit de-ncuietoare,
Nici n-o atinge omul cu mintea, că şi moare.
Te poţi făli cu slova şi graiul. Nu mă tem.
Am pus pe tot ce pare, pecete şi blestem.
Ai vrut să umbli-n mine şi degetele-ncete
N-au dezlipit, din cîte-am strivit, nici o pecete.
Pribeag prin cimititrul a tot ce nu se ştie,
Ţi-ai prins mantaua-n criptă, crezând că de stafie,
Că mortul de sub tine te trage îndărăt.
Vreai să mă vezi prin lucruri şi nu vreau să m-arăt.
Ţi-ajunge cîtă minte ţi-am dat şi-o vreai mai mare,
Nimicule, că mintea zburdalnică te doare.
Tudor Arghezi, „Ritmuri”,
„Editura pentru literatură”, 1966, pp 20-21